Caută
  • Viorela Mihai

Către toate cadrele didactice care se simt „inconfortabil“ în fața unei camere web

Am crescut într-o familie de profesori, cu un respect uriaș pentru această vocație. Mama, profesoară de matematică, a învățat generații de elevi să iubească tainele și mecanismele acestei materii, transformând-o dintr-o corvoadă imposibilă într-o victorie a logicii și a gândirii. Moștenise acest har de la părinții ei, profesori de matematică și de română într-un colț din Ardeal.

De un Paște, când bunica avea peste 80 de ani, și-a dorit să revadă satul unde predase o mare parte din viață. La ieșirea din biserică, sătenii s-au adunat în jurul ei într-o atitudine pioasă, întâmpinând-o cu lacrimi în ochi pe doamna profesoară care le ajutase copiii să devină „oameni cu carte“ sau „domni la oraș“. „Domnii“ veneau și se recomandau pe rând: eu sunt al lui Cutare, sunt medic, cu gramatica învățată de la dumneavoastră am intrat la liceu la Cluj. Sprijinindu-se de brațul meu, bunica îi privea cu blândețea ei monumentală, iar în ochi îi sclipea liniștea azurie a celui care știe că trecerea lui prin viață nu a fost în zadar. Cred cu fermitate că aceasta a fost cea mai impresionantă „baie de mulțime“ pe care o poate trăi cineva: oameni care-ți sărută mâna pentru că le-ai schimbat viața, părinți care te strâng cu emoție în îmbrățișarea unui dezinvolt „mulțumesc“. La rândul ei, bunica mă strângea de mână și îmi transmitea prin fiecare pulsație secretul seninătății ei, de neînvins în lupta cu toate greutățile pe care le traversase ca prin vis: o vocație asumată cu noblețe, o viață dedicată cu bucurie deschiderii de orizonturi și de minți.

Poate că mulți dintre noi am fost norocoși, întâlnind de-a lungul studiului profesori care ne-au inspirat și ne-au ajutat să deslușim cine suntem și ce vrem să devenim. Oameni cărora le scriem un mesaj de „la mulți ani“ sau „mulțumesc“ de fiecare dată când mai trece un an. Diriginți pe care îi priveam cu ochii mari când ne spuneau că toate lecturile ni se vor citi în timp pe chip. Toți acești profesori pot fi numiți generic creatori de oportunități pentru că din pasiunea, dedicația și seriozitatea lor am ieșit mai luminați decât prevedea programa școlară, mai bucuroși decât ne permitea sistemul învechit și restrictiv, mai instruiți decât și-a imaginat vreodată vreun inspectorat județean.

Sunt mulți profesori în România care continuă această tradiție de formatori de generații și au trecut cu brio examenul de maturitate al pandemiei. Sunt însă și mulți farsori, corigenți la bun-simț, pe care nimeni nu i-a exmatriculat după toate lunile în care au absentat nemotivat de la propriile ore. Profi care au tastat plictisiți două exerciții de matematică pe săptămână și învățători care au corectat fiecare temă trimisă pe WhatsApp până la trei dimineața continuă să conviețuiască în același sistem pe picior de egalitate. Profesoara de la o școală specială care din martie și-a ținut toate orele online, dedicată elevilor ei cu autism, și doamna din învățământul primar care refuză teleșcoala pentru că se simte inconfortabil „cu camera pe ea“ sunt colege de breaslă cu drepturi egale, dar cu obligații ce țin exclusiv de conștiința și de profesionalismul lor.

„La tăți ni-i greu“, stimată doamnă, și eu mi-aș da demisia din propria mea viață după prima săptămână fără after school. Dar haideți să vă împărtășesc un negruțism cu care s-a încheiat apoteotic ultimul meu taifas cu Florin Negruțiu: „Oamenii deștepți și curajoși găsesc întotdeauna oportunități“. Respirați adânc, priviți direct în cameră și gândiți-vă la cel mai frumos cuboid! Sau, dacă preferați, la sublimul încincit al celui mai mic număr par format din două cifre consecutive.

Inteligență și curaj! Misiunea dumneavoastră nu este ușoară, dar nimeni nu o mai poate suplini.

 

Email: despreoameni@outlook.com

© Despre oameni.