Caută
  • Viorela Mihai

Copiii triști ai unei revoluții fără sfârșit

A fost o vreme când îmi zvâcnea tâmpla dacă vedeam întâmplător pe net o poză cu o casetă și un creion HB galben lângă, revendicându-mi în sinea mea cu o oarecare mândrie apartenența la generația care înțelegea acest mesaj dintr-o privire: generația săritoare de elastic, fugărită de rațe și de vânători, uitată cu orele printre blocuri sau la cozi nesfârșite la pâine. Până într-o zi, când depănând amintiri dinainte și după Revoluție la serviciu, o colegă cu vreo 15 ani mai tânără decât mine ne-a catalogat cu o doză consistentă de compasiune „săracii de voi“.


- Săracii de voi, nu știu cum ați putut crește în lumea aia horror, n-aș fi rezistat nicio zi! Și nici după nu v-a fost mai bine!


Nu mă gândisem vreodată că eram vrednici de milă: ne lăudam cu niște copilării fantastice, cu burți goale, dar pline de imaginație, cu un viitor ermetic, dar cu străzi și ulițe deschise prieteniilor de poveste și iubirilor nemuritoare. Noi eram cei trecuți prin viață de mici, cu cheia la gât, cu patroanele și sifoanele agățate de mâini, cu picioarele legate de asfalt, cu gândurile ocupate de colecții de timbre și de insecte, de reviste Pif și de surprize Turbo. Noi eram copiii Revoluției trăite de la ferestre și din balcoane, pionierii evadați din uniforme în blugi turcești, salivând în fața reclamelor de pe Rai Uno și RTL. Noi eram supraviețuitorii, traforând printre visuri, derulând cu creionul banda prinsă într-un casetofon șmecher cu lumini colorate exact când Roxette sau Scorpions le ziceau mai bine despre amor. Da, noi eram mlădițele libertății, zăloagele de legământ ale tranziției, carnea de tun a capitalismului, olimpicii corporațiilor și campionii nopților la muncă. Noi eram miezul în care dospeau amintirile unei copilării impregnate de comunism și himerele libertății totale; cei pentru care nu există „nu se poate“, aluat maleabil, modelat în idei mărețe – prin ce încrengătură de percepții ciudate deveniserăm „săracii de voi“?


Poate pentru generațiile născute în libertate, noi, ăștia peste 40, suntem niște copii mari și triști, cu nostalgii false și idealizări de circumstanță, cu ani de copilărie pierduți în comunism pe care am vrut să-i recuperăm mușcând cu lăcomie din democrație, consumând-o până la epuizare, descoperind mult prea târziu că putem spune „nu“ sau „destul“. Și oricât am galopa printre aplicații și rețele de socializare să ținem pasul cu lumea lor reală sau virtuală, rămânem captivi într-o revoluție care pentru noi este fără sfârșit.

Postări recente

Afișează-le pe toate