Caută
  • Despre oameni

Cum ar suna cel mai sincer mesaj out-of-office?

După doi ani în care am muncit-de-oriunde, oricând, în următoarele două săptămâni am decis să muncesc-de-nicăieri. Punct, stop joc. Pentru sănătatea mea mintală, îmi recomand o pauză adevărată, în care aleg să ignor orice email sau mesaj legat de serviciu. Nu e nimic personal, e pauză de business şi de neliniști. Intenționez să-mi înscenez o dispariție paşnică, ca la revenirea mea triumfală în câmpul muncii să reușesc să înfrunt din nou umbrele violente ale panicii care a tot crescut în acest răstimp. Panica bolii şi a războiului, a inepţiei şi a agresivității, a dezinformării şi a inflației. De ceva timp, simt enorm oroarea timpului pe care l-am pierdut şi a morților pe care nu-i mai putem recupera. Frica mută că nimic nu va mai fi vreodată „normal“: nici lumea în care trăim, nici oamenii, nici relațiile dintre noi. În ultimele luni, am ajuns să văz monstruos demonii dezbinării care ne zâmbesc parşiv în timp ce-și îndeplinesc netulburați planurile lor personale de redresare. Noi rămânem cu reziliența, ca niște vrednici pioni de sacrificiu în vechile lor jocuri electorale. Le-am mai trăit de atâtea ori încât simt că am împlinit demult 100 de ani de nimic nou sub Soare.


Ce am făcut în ultimii doi ani?! Printre toate visurile deşarte de România, am bântuit matusalemic 100 de săptămâni nădăjduind zilnic că fiecare putem schimba câte ceva. Pentru următoarele două săptămâni, tot ce vreau să schimb este plaja şi câteva replici cu cei dragi, pentru care am mereu timp prea puțin: acolo unde e briza mai bună, voi încheia un contract de confidențialitate cu marea şi îi voi spune sincer că sunt momente în care nu mai pot, în care îmi doresc ca nimeni să nu mai vrea de la mine nimic. Mă voi aşterne cu gândurile pe o saltea ca pe o canapea la psiholog şi voi lăsa frustrările şi năduful să plutească dincolo de orizonturile mele. Voi boci doar de la soare prea mare şi setea de a mai fi tânăr o dată, ca să ştiu mai bine ce vreau cu adevărat şi la ce merită să renunț. Voi râde amintindu-mi de toate mailurile inutile care mi-au poluat Inbox-ul şi de toți oamenii „importanți“ care mi-au ieşit în cale când mă simțeam mai neînsemnat ca oricând. Voi invita la o conferință globală toate personalitățile marcante care pot ajunge să stea în calea fericirii mele: Epuizarea, Anxietatea, Frica, Nesiguranța. Le voi privi în ochi, acceptându-le ca personaje toxice pe care le am de înfruntat pe drum, savurând detașat prelegerile lor despre succes și împlinire.


Pentru două săptămâni, măsura succesului va fi cât de tare am reușit să mă detașez de presiunile sociale și de propriile mele poveri. Am un deadline foarte scurt și miza este foarte mare: am rezerve de umplut pentru următorul an de muncă. Lăsați-mă doar cu gândurile mele, ca să reușesc cu adevărat să muncesc la dezvoltarea mea emoțională! Nu pentru că așa spune un email de la HR, ci pentru că simt că în ultimii doi ani mi-am depășit limite care nu știam că există. Nu mai cred că #totulvafibine pentru că acum știu că niciun drept nu este câștigat definitiv. Mi s-au întors fricile copilăriei, dublate de spaima lumii în care vor trăi copiii mei. Am nevoie să fiu out-of-office cu adevărat, ca să nu rămân out-of-hope.


Pentru orice urgențe, așteptați! Nimic nu este mai urgent decât dreptul la viață, sănătate și libertate. Indiferent ce ne scrie în semnătură și de unde venim.