Caută
  • Despre oameni

„Stați acasă, dar cu ședințe neanunțate!”

La final de februarie, când m-am întors de la Madrid, în avion am nimerit un loc pe scaunele de lângă ieșirea de urgență. Înainte de a decola, am fost întrebați dacă suntem de acord să ajutăm echipajul la evacuarea pasagerilor în cazul unei situații de urgență.

„NU!‟, a strigat prompt un june îmbibat excesiv în parfum, cu brandurile la vedere și un cot expandat cu nonșalanță în spațiul meu personal. „În regulă, dar va trebui să vă mutăm pe un alt loc‟, a spus zâmbind încurcat stewardesa. „Atunci sunt de acord‟, a întors-o șmecher vecinul meu de scaun, completând în ciocul lui cu trim perfect: „Cine-i fraier dacă pică avionul să stea să-i ajute pe alții?! Io sar primul și, după, vă strig de jos: curaj, săriți, totul e ok!”. A fost un zbor lung, dar și o șansă de a studia, ca într-un documentar difuzat de National Geographic, comportamentul de zbor și de infatuare al unui tip de individ cu care, din fericire, nu am șansa de a interacționa prea des.

Supraviețuirea cu orice preț poate fi o filosofie de viață – se aplică cu obstinație și fără remușcare în multe companii de top. Cu siguranță, pandemia va lansa sezone intense din corporate-show-ul Supraviețuitorul, în care unii angajați vor lupta cu toate armele să nu prindă un bilet lângă evacuarea de urgență. Vor fi probe dure de negociere și diplomație, de amenințări suave și promisiuni scrâșnite printre dinți, vor fi liste formale și topuri informale în care angajații, cea mai valoroasă resursă în vremuri prospere, vor fi primii devalorizați și evacuați în lipsa unui plan de risc asumat. În multe cazuri, „a scăzut profitul‟ va însemna „de unde mai tăiem din costuri‟, deci „pe cine mai dăm afară‟, ca și cum un business ar fi o ruletă măsluită în care trebuie să câștige mereu investitorii. Într-o lume cu o conștiință elementară, niște campanii de CSR inovatoare ar suna cam așa: „îmi asum x milioane din scăderea profitului pentru păstrarea angajaților mei‟.

Odată cu răspândirea coronavirusului în România, instincul de supraviețuire al unor companii a adus și deschiderea stagiunii de primăvară a unor spectacole de un cinism asurzitor: „e doar o răceală‟, „paranoia, panică, exagerare, nu e cazul să munciți de acasă!”, „sigur, părinții pot munci de acasă”, „toată lumea muncește de acasă, noi punem siguranța angajatului pe primul loc‟. Retorica a evoluat odată cu insinuarea stării de urgență: „NU e cazul‟ s-a transformat în „DA, sigur, e pandemie, #stămacasă‟. Lucrurile au evoluat în cascadă și au deconspirat adevărata politică de HR a unor companii, dincolo de valorile sterpe înșirate cu mândrie în file de filosofie de brand: pentru unii, a munci de acasă a devenit o opțiune doar în momentul în care s-a promulgat legea „zile libere pentru părinți‟ când școlile se închid în situații de urgență. Câteodată, o zi fatidică a făcut diferența între predici insinuante despre o epidemie care nu există și speech-uri înălțătoare despre un management orientat spre binele și siguranța angajatului. Dintr-o clipire de urgență, de la „veniți la muncă, totul va bine!‟ s-a trecut la „stați acasă, totul va fi bine cu ședințe neașteptate‟.

În vremuri de criză, mai ales o criză de sănătate globală, totul devine personal și foarte limpede – situațiile extreme ne ajută să identificăm resursele cu adevărat umane, să discernem oamenii de angajatori și liderii mari de șefii cei mici.

Când s-a decretat starea de urgență, am ieșit câteva nopți la plimbare prin Cișmigiu, să ne facem plinul de primăvară pentru cenzura ce intuiam că va urma. În timp ce ieșeam din parcul pustiu, pe bulevardul Kogălniceanu zburda singuratic și gol un troleibus din care Gloria Gaynor urla I Will Survive.

Cum vom supraviețui? - aceasta este întrebarea.

Calitatea supraviețuirii va rămâne în conștiințe ca un verdict al unei lumi care a stat acasă cu sens sau degeaba. 

Postări recente

Afișează-le pe toate
 

Email: despreoameni@outlook.com

© Despre oameni.